Teo Cabel: O poezie a căutărilor deja pârguite
Demersul liric din cea de a doua carte a poetului buzoian Teo Cabel, intitulată „Merg mai departe...”, apărută la ed. Editgraph, 2012 (72 p) – e unul de remonetizare a discursului prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia mea străină îmi e./...strigă şi se sparge în ecouri:/Ca un foc de artificii unele, altele peşteri,/Printre stalagmite/Strig eu,eu,eu... se aude/Din adâncuri/Noi, noi, noi...” (Străină). Ciudăţenia este o trăsătură a poeziei lui Dimitrie Stelaru, unde – în poezie –, deşi „cuvintele cresc heruvimi”, în poezie „orice cântec e un deşert” – ciudăţenie, care la Teo Cabel oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe un altul întors (pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei şi Frumuseţii netrucate. Şi, vom exemplifica rostirea noastră, prin aceste crâmpeie din versurile poetului: „Oamenii fug înnebuniţi să adune/paşii risipiţi”; „Ies din casă,/Lumea este tăiată în felii”; „Doar mişcarea mă salvează/De oglinzi/Să nu-mi înghită imaginea...”; „Foşnesc păduri întregi/Dar nu-s păduri”; „Merele prind aripi/Îşi iau pomul şi zboară” ; „Hai acasă, dacă mai stăm,/Cognacul se varsă în toată pădurea”, etc... Alteori, poemul este o muncă de Sisif; se reclădeşte vers-cu-vers (ca în „feliile” de care ne vorbeşte într-un poem), pentru ca, la capătul zilei – un capăt al drumului urcat pe acest munte imaginar al Poeziei – „Lumea/un alt poem fi-va”. Teo Cabel îşi scrie poezia „rămas... suspendat/în uitare”, ca în final, la capătul drumului (după cum ne mărturiseşte), să decupeze o „altă lume/Ca şi cum aş scrie cu stânga”. Imaginaţia, nucleu motivic central al cărţii, se dovedeşte mult mai creatoare, când poetul trece cu arme cu tot, în timpul mitic, ca în cazul poeziei intitulate „Poem unui dac”: „Iubito,/Ne-am întâlnit ultima oară/Pe columnă,/Când ai venit să-mi aduci/Căciula de tarabostes/Căzută în praful imperiului./Mi-ai ascuţit sabia, sica, cu privirea/ochilor tăi plini de mânie împotriva celui care/m-a închis în marmură./Columna s-a clătinat să se dărâme/Din zbaterea noastră...”. Poetul îşi trăieşte intens, singurătăţile creatoare, iar „lumina/cuvintelor” îl plasează nu o dată pe o planetă tragică, în care „întotdeauna primul este Dumnezeu”, ca în poemul intitulat „Tăcerile” şi, unde trăirile sale sunt ca acele „decupaje din realitate” de care se vorbeşte tot mai des, în poezia suprarealistă. Poeme reuşite ca: „Poemul unui dac”; „Greuceanu”; „Frunze”... dau amprenta originalităţii în cazul lui Teo Cabel, şi certitudinea că poetul va avea multe uimiri în poezie, şi alte noi trepte de urcat. Cu migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai limpezit, un firesc existenţialist al trăirii, într-o matcă proprie a devenirii prin rostuire. Exemplificând, prin poeme precum: „Tăcerile”; „Regăsire”; „Răsăritul”, etc... ai senzaţia că poetul-pictor zugrăveşte tabloul unor stări ale clipei trăite, cu ajutorul cuvintelor. El, însă (mai precis), nu pictează, ci clădeşte tabloul ca şi cum ai desena în oglindă, o cărare: „Fereastra poetului/Are perdeaua trasă,/Pânza şi-a înecat culorile/În tivul argintiu,/Zâmbeşte amar,/N-are dezlegare la oglinda/Din şaradă” (Potopul singurătăţii). Poemele de dragoste, sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă (întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare care cosmicizează senzaţiile fizice directe: „Mă întrebi de seara.../pe malul Dunării,/Recapitulezi începutul/Eu, rever până în adâncul decolteului,/ceasul nu mai ticăii, interpretează bolereul lui/Ravel” (Septembrie). Se observă o aplecare mult mai lejeră şi firească, de poezie a căutărilor deja pârguite (în ceea ce critica, punctează revelaţia adevăratei poezii), în direcţia unei evocări şi intersectări cu basmul şi tărâmul întâmplărilor cu aură de poveste (vezi: „Greuceanu”; „Frunze”; „Poemul uni dac”; „Zidul”...). Pentru frumuseţea poemului „Frunze”, dar şi ceea ce transmite el, cititorului, să cităm din acest poem: „L-am văzut pe Nichita în/Barul elegiilor de noapte,/Am vrut să dau ceva de băut./Mi-a arătata sticla pe masă.../Eticheta, fereastră azurie cu litere/De sărut în talpă, „Necuvintele”./”Tăria asta se bea fără vorbe”,/A rostit glasul cântat/Cu scânteia de luceafăr în ochi./Nu am apucat să iau/Nici o sorbitură,/Lângă noi,/De unde? Nicolae Labiş/Avea, ca un mucenic,/”Pasărea cu clonţ de rubin”/Pe umărul stâng./A luat sticla,/A turnat, a zâmbit,/Când a terminat, tot/ce era împrejur s-a scurs în pahar/Cum scoţi dopul oceanului./Se duce cu bulboane imense/Cu peşti, cu balene, cu perle, cu tot/Şi rămâne un mare pustiu”. Dacă în poezie, iată, Dimitie Stelaru spunea că „orice cântec e un deşert”, Teo Cabel crede că e un „cântec al tainei”, de aceea: „Sună zorii/Din trâmbiţa lor cu grăuncior de lumină”. Cu această imagine şi acest crepuscul pe care-l întrezărim în poezia sa viitoare, credem că poetul buzoian va parcurge drumul, până la capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu