vineri, 31 august 2012

222. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. IV )



           Palatul
             (un fel de poveste)
4.

- Nu-i nimic în încăperea alăturată! anunţă vestea cel care se ridicase primul să vadă minunea. Daţi-l afară pe agitator, afară cu el...
- Afară... afară! agitau spiritele liota de aurolaci.
Ce a urmat? Apoi, domniile voastre prea mă zăpăciţi la cap. Vreţi chiar a le afla pe toate. Nu mă luaţi repede-repede, că pe urmă iese un talmeş-balmeş de nu mai pricepe nimeni o boabă. Să vă spun mai întâi cam ce a păţit Sfântul Petru, dat afară şi din chichineaţa acelor aurolaci sau boschetari şi vai de mama lor? Păi de ce să vă spun? Bunicul, când îmi spunea povestea, mai amesteca el ba o rudă sau străbunic de-al său pentru a da cât mai mult farmec poveştii, da’, dacă aş face şi eu ca bunicul, apoi n-o mai scoatem la capăt. Reţin doar cum spunea bunicul că da Sfîntul Petru târcoale acelei hrube, pe dinafară, după ce i se trântiră taote zăvoarele uşilor în nas, şi cum ochi el o ferestruică, de se uită înăuntru, că prea nu era în regulă cu larma şi chiotele de bucurie a celor dinăuntru, ca şi când ăia l-ar fi apucat pe dracul de un crac. Uite, astfel, se convinsese Sfântul Petru, cu ochii lui, zicea bunicul, că Dumnezeu se ţinuse de cuvânt, dar de teamă să nu li se ia înapoi darurile, dracii de copii îl minţiseră şi-l aruncară în stradă ca pe-un impostor oarecare.Acum, mă veţi întreba cam ce văzuse Sfântul pe ferestruică, nu-i aşa? Ei bine, am să vă spun ce-mi zisese şi bunicul. Cică, liota de puradei îl trăsese pe sfoară. Cămara aceea chiar era plină de tot felul de bunătăţi, iar dracii ăia mânjiţi de toate gunoaiele, ţopăiau şi chiuiau cu câte un jambon ori halcă friptă, ori sticlă de răchie,  prin încăpere. Aveau acolo mâncare pentru o lună întreagă. Zadarnic pumnii Sfântului Petru, bufneau în pereţi să i se dea drumul înăuntru. Iar când Dumnezeu mai deschidea fereastra acolo sus în ceruri, îi auzea Sfîntului, doar tânguitul lui prelung ca un cântec:
                                  „În ce ţară am rătăcit oare,
                                   Fără lună, fără soare – Doamne!
                                   Că rău am fost înşelat. Doamne!
                                   Păcălit, minţit, furat – Doamne!
                                   În ce ţară am rătăcit. Doamne!
                                   Şi furat, şi păcălit. Doamne!

                                   Nici tu iapă, nici desage,  
                                   Sufletu-mi a boală trage – Doamne!
                                   Şi vin vremuri ticăloase. Doamne!
                                   De-o s-ajung traistă de oase – Doamne!
                                   Nici iapă, nici haine groase. Doamne!
                                   De-o s-ajung în traistă, oase – Doamne!”
Şi, cât era el de Dumnezeu, nu putea să facă mai nimic. Doar ofta. Acuma, ce a urmat, chiar nu mai ştiu. Dar, de câte ori povestea bunicul, îl mâncam din ochi, ca pe Sfântul la care mă închinam înainte de culcare. De aceea nu trebuie să vă miraţi, că orice sătean de pe la noi, cum îl vedea, îl întâmpina pe bunic cu temenele.Cât mă priveşte, doar, când îmi aminteam de poveste, dam fuga la el, la cerdac, şi-l întrebam:
- Şi, le-a redat Sfântul luna şi soarele înapoi, bunicule?
Ori, poate unde bunicul era supărat, că iar i se înfundase pipa şi nu mai scotea fumul ăla gros numai inele-inele, moşmondea ce moşmondea, şi iaca ce îl auzeam, cum ofta:
- Ei, nepoate! Prea vrei să le ştii tu pe toate. Mai ai timp, dar să mai creşti, să mai creşti... Şi, mă mângâia pe după cap, cu ochii în zare la ale boalelor de ciori care îi ţinteau de sus, bostanul. Că erau ciorile, pe la noi, ca aeroplanele. Şi, cum punea ochii în jos şi era trist, tare îl asemănam cu Mântuitorul nostru de pe cruce. Şi, aşteptam să mai cresc.

                                                                     (sfârşit)

221. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. III )



               Palatul
             (un fel de poveste)
3.

- Stai aşa! se înciudă gospodarul. Înainte de a ne lua beţişoarele, să ne rugăm cu glas tare: Aşa să se împlinească voia lui Dumnezeu şi focul ghenei să mă ardă dacă îmi voi încălca cuvântul...
- „...focul ghenei să mă ardă dacă îmi voi încălca cuvântul” repetă şi Sfântul Petru, trântind o cruce mare cu ochii închişi, rugându-se să-l ajute Dumnezeu. După care, dezveli colţul din dreapta al ştergarului. Dar, stupoare! În locul acela se afla acum, băţul lung. Rămase încremenit: „Ehei, aici e coada satanei la mijloc”. Şi trase de ştergar până ce în colţul din stânga mesei, acum frumuşel odihnea băţul cel scurt, pe care gospodarul îl înhăţă bucuros. Acum domniile voastre nu vă închipuiţi că vă spun niscai snoave, şi că „acolo” la măsuţa aceea chiar s-a aflat mâna necuratului! Nici vorbă. Numai că, veţi crede domniile voastre că ţăranul nostru o fi el naiv, dar că nu-i merge şi mintea, nu vă-ndemn să băgaţi mâna în foc. Păi, nici nu închisese Sfântul ochii spre a se ruga Domnului, că gospodarul nostru şi ridică măsuţa doi centimetri de la pământ şi, cât ai clipi, rotise măsuţa la 1800.  Uite aşa! Să mai creadă cineva în cinstea şi cuvântul românului nostru. N-are decât. Apoi, cum a fost şi noaptea a doua, domniile voastre iarăşi nu-mi veţi da crezare, de parcă Dumnezeu ştie cum v-aţi fi simţit domniile voastre în locul nepricopsitului de sfânt! Cred că e de prisos să mai spun, cum arătau oasele Sfântului Petru în cea de a doua zi, dis de dimineaţă când se sculă şi gospodarul nostru, să inspecteze, de, dacă musafirul i se ţinuse de cuvânt. Şi, acuma, puteţi spune şi dumneavoastră: putea Sfântul Petre să se facă de ocară în faţa rugăciunii rostite către Dumnezeu? Vedeţi?! Cu chiu cu vai s-a mai întremat Sfântul Petru oleacă, şi hai la drum! Că drumu-i lung. Până la Palat, unde căpcăunul cela, zăvorâse luna şi soarele, mai era. Aşa că, la drum Sfinte Petre. Şi, cum mergea el aşa, numai cântecul privighetorilor răsuna în copăcei. Într-un târziu, un somn de neînvins îi închisese pleoapele, trupu-i se lăsă pradă toropelii şi capul i se aplecă uşor, pînă când şi mâinile i se desprinseră de hăţuri, şi puterea îl părăsi. Visa că era lihnit de foame. Şi, chiar aşa şi era. Astfel, îl găsiră la marginea Palatului, undeva în afara porţilor închise, nişte copii ai străzii, mânjiţi de gunoaie ca nişte aurolaci şi boschetari din zilele noastre – copii şi pe vremea aceea, fără nici un căpătâi. Aceştia îl cărară într-o chichineaţă de hrubă, a unei clădiri mai vechi, aproape demolate, chinuindu-se să-i strecoare prin gura căscată, niţică apă dintr-un vas ce semăna cu bidoanele alea de stau la brăcinarele soldaţilor pe timp de război.
- Ia te uită... spuse unul dintre ei. Pare să-şi revină!
Şi, Sfântul Petru, chiar îşi reveni. Privi cu neîncredere la acei copii sărmani, ce cu bucurie şi voioşie începu să-i dea târcoale şi să-l pipăie pe toate părţile.
- Măi să fie! rosti unul. Ăsta seamănă cu sfântul ăla din icoane. Cum dracu a ajuns ăsta până aici, fraţilor? Şi, cum om împărţi blidul nostru de linte cu ăsta? Ce pacoste pe capul nostru... ce pacoste!
Auzindu-i jelind un biet blid de linte amărât, Sfântul Petru se ridică în capul oaselor şi-i privi pe toţi luându-i la rând.
- Iapa mea! Doamne, m-au lăsat fără iapă şi desage, răcni Sfântul, gata să ducă mâna la cingătoare, să scoată jungherul şi să se apere. Da parcă mai avea ceva la cingătoare? Nu mai avea nimic. Prădat, prădat, prădat... se jelui Sfântul Petru, dar vocea îi suna a scheunat de câine lihnit de foame. Şi, i se păru că liota de puradei râdeau de mama focului abia ţinându-se cu mâinile de burţile goale.
- „Iată cum îşi bate joc necuratul de om. Doamne, nu mă lăsa acum. Mi-ai promis că-mi vei îndeplini o rugăminte. Iată a venit timpul, Doamne! Fă ca cele mai bune bunătăţi să aşterni pe masă, în camera alăturată, măcar atât să poţi face pentru mine”. Şi, Dumnezeu îl auzi şi-i suflă numai lui la ureche: „Fie, Petre! Dacă vrei tu să le faci bucuria asta? Nu cumva te pripeşti? (Sfântul negă, dând din cap) Vei avea nevoie în curând de puteri ca ale mele, şi nu le vei mai avea. Parcă văd cum căpcăunul ăla din Palat îţi va pune oasele în traistă şi mi le va trimite tot mie, să le fac creştineştile obiceiuri. Tu ai ales! Împlinească-se...”  
- Nu vă mai văitaţi copii, gata cu văicăreala. Să trecem dincolo, la masa plină cu bunătăţi venită prin voia Domnului nostru ceresc. Astfel se rosti Sfântul Petru, că-i lăsă gură cască pe toţi. Nu mai râdea unul.
- Staţi aşa! se ridică cel mai mare dintre ei. Mă duc să văz dacă-i aşa. Ori, ăsta ne ia de proşti?!
Acum, sfântul Petru era convins că Dumnezeu îl auzise şi-i împlinise cererea. O, cum va fi el înconjurat cu dragoste, onorat şi slăvit aşa cum i se cuvenea unui sfânt. Şi, de ce nu? Copii ăştia îi vor folosi şi lui la ceva, atunci când va porni spre Palat să readucă luna şi soarele acestui popor năpăstuit.     

                                                              (va urma)                   

joi, 30 august 2012

220. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. II )



   Palatul
             (un fel de poveste)
2.
Luminiţa de la ferăstruica căscioarei îi tot făcea cu ochiul, poate că nu mă credeţi domniile voastre, dar să nu-mi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului dacă vă mint! Ei, ce credeţi? Într-un târziu se auzi pe potecă, şoşonii cuiva, şap-şap, şi curând se ivi în poartă statura cocârjată a unei bătrânele la vreo 80 de ani, ştirbă de toţi dinţii din faţă.
-În cătunul ăsta, mai există vreun om mamaie, să-i poţi da şi lui sara bună? întrebă Sfântul Petru.
- Or mai fi, om bun, dacă te-arăţi la prag de seară cu gânduri curate! Prin părţile astea, am rămas iaca, două suflete, că pe ceilalţi, maică, i-au îndesat ca pe lubeniţe în dube şi duşi au fost, cică, la Palat, să-i urechească Jupânul ăl Mare...
- Da ce rele au făcut?
- Da trebuie să faci ceva anume, maică? Ne-a deochiat un ochi hain, maică, că n-ai cui te mai jelui... Ne-a uitat Dumnezeu, maică! Da, intră, intră! Sfântul trase iapa după dânsul şi baba, şap-şap, îşi târa şoşonii după el.
- Unde ai vrea să dormi, om bun – se gudură bătrâna pe lângă Sfântul Petru. Că, uite, n-am decât două camere coşcovite şi într-una dorm eu, şi într-una viţica.
Sfântul Petru amuţi şi rămase cu buzele ţuguiate în vânt. Bătrâna se repezi de-i luă desagele de pe umeri.
 - Lasă-le în plata Domnului, pe prispă. Apoi în gând: „Ştiu eu ce-ţi lipseşte, mamaie. Un suflet călduţ. Dar n-ai găsit omul. Se vede că dracul e sfetnicul babelor ca tine”. Şi, către bătrână, cu glas tare:
- Mulţumesc de ajutor, da aş prefera iote colea, pe prispa asta, că-s învăţat să dorm afară, mamaie! Să-mi leg numa iapa, de-un ciot.
- Cum vrei! Şi, dând din mâini a neputinţă, bătrâna intră în căsuţă.
Acuma, cunoaşteţi domniile voastre, nopţile la munte! Uitaţi-vă bine; nu tu stele nu tu lună, doar nemângâiata boltă cu desfătările din Împărăţia Domnului. Şi, gerul, gerul care l-ar răzbi şi pe un câine, fie el şi la adăpost. Năpraznică noapte! Prima noapte a Sfântului pe Pământ îi umplu sufletul de păreri de rău. Dar, veni, după o noapte de coşmar, şi dimineaţa. De cum deschise ochii, în mijlocul curţii, scoţând apă dintr-o fântână, Sfântul zări o minunăţie de fecioară bălăioară, de nici Ileana Cosânzeana nu-i sta în cale de frumoasă ce era. Se minună Sfântul:
- Da cine eşti dumneata? Că doară n-oi visa şi cu ochii treji?!
- Eu mi-s Viţica, nepoata bătrânei, surâse guriţa ei zglobie plină de clopoţei. Apoi, înşfăcă de toartă găleata şi fugi cu ea în căsuţă, chicotind.
„Aşterne-te pe chef dacă nu ţi-a fost scris Petre, şi la drum!” îşi zise Sfântul întinzând gâtul ca un bou, după misterioasa făptură. Apoi, tot el, ca să-şi mai ostoiască inima: „Înghiţişi şi găluşca asta Petre! Dumnezeu ştie cine era! Să-mi fac sfânta cruce şi să-mi spun că doar mi s-a părut” Şi da pinteni zdraveni în burta iepei, de necaz. Că, de, drumu-i lung. Trecu o pădure şi-o vale, şi iar nişte dealuri, şi iar o pădure... până îl prinse ploaia şi, cum taman se înserase, trase la casa unui gospodar ivit în cale, cu care se tocmi ca tot românul, la condiţiile găzduirii.
- Uite ce-i omule! tocmi gospodarul. Şi masă, şi aşternut, oi găsi la mine, nu-ma vezi dumneata, noaptea cam dau buzna prin părţile astea gadinele alea de lilieci-vârcolaci şi dau iama în vite să le bea sângele. Musai, pe rând fiecare din noi, trebuie să stea de pază la grajduri cu schimbul şi, în ăst timp trebuie dat afară şi bălegarul. Cum slugile mi-s un pic luate de juveţii de la stăpânire să dea nu-ş ce declaraţii şi altele, unul din noi, cum spuneam, cu schimbul, va trebui să facem şi treaba asta. Dacă primeşti, no hai de intră, de nu, du-te încotro... La mine, una-i una, alta-i alta. Ce spui, primeşti?
- Se vede că n-am încotro, oftă Sfântul Petru, simţind răceala ploii în oase şi dorul după o mămăliguţă caldă cu brânză, iar cale în altă parte, nicăieri.
 Traseră la sorţi pentru schimbul unu, tocmit până la miezul nopţii, şi schimbul doi, după miezul nopţii până spre ziuă, astfel: gospodarul puse la vedere două beţişoare, unul lung şi altul scurt pe o măsuţă rotundă şi joasă, şi le acoperi cu ştergarul.
- Acuma alege dumneata, îl îndemnă românul nostru. Ăl scurt e schimbul unu, ăl lung e schimbul doi.
 - „Măi să fie” cugetă Sfântul Petru. Apoi, e prea simplu. Ăl lung e la stânga mea. Ăl scurt la dreapta, e şi cel care-mi trebuie. Pe mine nu mă bagi în sac ca pe-un bostan, măi hodorog bătrân. Nu mă prosteşti dumneata, că n-oi fi, uite na,  uituc de minte!” şi întinse mâna spre dreapta, să ridice colţul ştergarului.
                                                                  
                                                              (va urma)

miercuri, 29 august 2012

219. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. I )



              Palatul
         (un fel de poveste)
1.
   Odată pe an, Dumnezeu deschidea fereastra de-acolo de sus din ceruri şi arunca o privire pe Pământ, trecându-şi privirea de la Nord la Sud şi de la Vest la Est, pentru a mai vedea ce se mai întâmplase de la ultima sa descindere. Sfântul Petru, sta cuminte la dreapta sa, cu catastiful în braţe, aşteptând răbdător, gata să-şi noteze cuvânt cu cuvânt, tot ce-i dicta Stăpânul Lumilor. Acolo pe Pământ totul se contopea într-o larmă asurzitoare. Dumnezeu îşi trecea mâna prin barbă şi savura priveliştea cu ochii. Sfântului Petru i se păru că felurite voci ce veneau de acolo de jos, se acopereau unele pe altele şi nu avea cum prinde, din zbor, un cuvinţel măcar, din toată această harababură. Dar, deodată, Dumnezeu începu să dea din cap şi să îngaime din gâtlej, un necovingător: hâm... hâm... hâm!
- Ce tot băsneşti, Doamne? Ce nu-i în ordine pe Pământ? întrebă Sfântul, gândindu-se la tot ce-i mai rău, de-l trecură fiori de gheaţă pe şira spinării.
- Ei, Petre, spuse Dumnezeu, pus pe gânduri – toate bune, luminoase şi vesele, da e acolo jos, în marea noastră grădină, un loc peste care s-a lăsat întunericul şi tăcerea. Nu-i bine, ascultă la mine, Petre. Vorba e că acolo şi-a băgat dracul coada şi ne-a cam luat-o înainte...
Sfântul îşi vârî cărţoaia sub antebraţ şi se înălţă pe vârful picioarelor, să-şi arunce şi dumnealui, o privire.
- Să-mi pui ştreangul de gât şi să-mi vâri deştele-n ochi, dacă pricep ceva, Doamne? chiţăi Sfântul.
- Vezi colo, sub munţii ăia ca o potcoavă, şopronul ăla vechi şi dărăpănat, Petre? Acum un an, încă mai era lumină pe acolo, acolo unde, acum, întunericul buhuie aşezările oamenilor închişi în căscioare. Le simt teama şi groaza din oase. Acolo-s Carpaţii, Petre. Căpcăunul de la Palat le-a furat soarele şi luna, de aceea s-a aşternut atâta întuneric, că ţi-e groază să umbli prin pădure.
- Roagă-te, Doamne, roagă-te pentru acele suflete în pierzanie!, se rugă Sfântul şi căzu la picioarele lui Dumnezeu.
- De ce-ai căzut pe gânduri, Petre? îl apostrofă Dumnezeu. Nu-i treaba noastră să ne vârâm în afacerea asta, Petre! Hai, ridică-te şi nu mai boci atâta pentru un neam care umblă numai după pleaşcă. Dar, cum Sfântul Petru se dădea cu capul de podele, încercând să-l înduplece pe Dumnezeu să facă o minune, acesta rosti mai departe, ceva mai supărat:
- Ptiu, drace! Da furios şi încrâncenat mai eşti măi frate, fără glumă! Nu cumva te-ai face luntre şi punte să înfrunţi primejdia şi s-o faci pe eroul neamului? De ce te-ai îngălbenit aşa?
- Eu?... Doamne fereşte! Poate doar ţi s-a părut, Înălţimea-Ta! Dă-mi numai dezlegare şi sunt gata să pornesc într-acolo, să-i eliberez bietului popor luna şi soarele precum Greuceanu ăla.
Se mai codi Dumnezeu, încercând să-l elibereze pe sfânt de această idee, dar neavând încotro, zise:
- Fie cum zici, cedă Dumnezeu. Trebuie măcar să vedem ce-s cu spăimântătoarele zvonuri care ne vin de acolo. Dar, tu du-te şi vezi ce se întâmplă. Şi, nu uita: când vei fi la ananghie şi o să cazi la necaz, o singură dată îmi poţi cere ajutorul, în rest, cum te-o tăia capul şi o fi voia! Acum du-te la grajduri, ia-ţi o iapă şi desăgile pline, şi porneşte de zor să calci duşmanul în picioare, Petre!
Acuma, când vă povestim dumneavoastră, Sfântul Petru lăsase demultişor pe Dumnezeu, îngândurat pe tronul lui de aur, şi doar pe undeva mai stăruiau lumânările cerului şi-n urechi îi mai bârâiau cântecele sfinţilor, ca murmurul unei mări îndepărtate, şi curând, peste tot se întinse pustiul şi tăcerea. Sfântul Petru ajunsese pe Pământ, în acel colţ de lume unde dracul trăsese cortina tristeţii peste un ţinut ca de poveste. Nimerise pe un ger, de se spune prin popor că ar fi crăpat şi ouăle sub cloşti. Începu să-i clănţăne dinţii lui Sfântul Petru şi-l pişcau puricii gerului cam peste tot. Degeaba se bătea Sfântul Petru cu palmele peste pulpane, mai sărea şi jos, şi tropăia pe dinaintea iepei, dar, ce mai, frigul era mai tare. Grea şi mâhnită îşi simţea inima şi mângâiere de la nimeni nu-şi află Sfântul Petru. Într-un târziu, după un deal oarecare, zări o luminiţă şi pesemne silueta unei căsuţe pitice. Bătu nerăbdător în poartă şi strigă chiar de câteva ori:
- Hei, oameni buni! E cineva să-mi deschidă şi mie?
             
                                                                        Va urma. 

marți, 28 august 2012

218. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră. VIII)



                8. Între Parnas şi Jungla literară
                                                                                  „E un bolovan pe munte,
                                                               Iar în miezul pietrii-o bortă,
                                                               De-un burghiu, scobită tare,
                                                               De un drug de fier pătrunsă,
                                                               S-o zvârli acolo bolişti
                                                               Şi dureri vor fi închise”
                                                                             (Kalevala. C.XLV-lea)
                                                                                      
     Ne îndreptăm spre Delphi. De o parte şi alta a şoselei pe care rulăm cu maşina, peisajul este izbitor. Marea care se zăreşte la dreapta îmi aminteşte că în curând vom da de urmele Afroditei-Venus, zeiţa care se zice că se născuse din spuma mării. Afrodita era fiica lui Uranus, cel dintâi fiu al cerului, detronat de titanul Cronos, la rându-i detronat de Zeus, cel care avea să vieţuiască pe muntele Olimp. Pe lângă măreţia zeilor de odinioară, oamenii azi par resemnaţi. Nici măcar nu-şi mai amintesc că l-au dat cândva pe Don Quijote mergand în deşert şi strigând, iar strigătul său a acoperit o vreme glasul zeilor. Neavând aripi, precum se spune că aveau zeii, omul e totuşi cea mai izbandită făptură pe pământ. De ce uită asta şi nu e demn pentru a conduce cu cinste lumea, dupa plecarea zeilor? Oare doar „se întamplă că obosesc să fiu om”, cum spunea Pablo Neruda? Ori, răspunsul e numai în fiecare dintre noi? Sunt eu pregătit să-i dau un răspuns oracolului de la Delphi? Până când sabia răspunsului nu se va rostogoli şi peste cei care ne judecă, aşa cum a căzut peste căpăţâna Brâncoveanului nostru, demn însă de crucea ce i-a fost încredinţată, autorul acestor randuri nu va da şi alte lamuriri. Întrebarea are şi ea măreţia muntelui, nu-i aşa? Aştept nerăbdător să dau piept – faţă în faţă – cu muntele Parnas (2457 m., al doilea ca înălţime după Olimp) ce străjuie acest Delphi, despre care grecii credeau că se află în miezul creator al universului. Urcăm pe şoseaua străjuită de o parte şi de alta de stâncile arse de soare, cu inimile pătrunse de un fior de măreţie. Mă voi înclina în faţa acestui munte veghind de secole la templul lui Apollo, cu celebrul oracol, care a marcat câteva sute de ani, cu amprenta sa socială-istorică-politică şi spirituală, Elada. „Muntele fermecat şi nemuritor al copilăriei”, cum spunea Paler, ne-a dat ceea ce noi am considerat că ne aparţine şi nouă acel „Olimp personal” cu al său miracol, numit cititul cărţilor. Pentru mine, chiar şi uitata „Calea Văcăreşti” de I. Peltz, a făcut parte din copilăria mea. Mult mai târziu (pe vremea studenţiei), am trecut şi eu pe Calea Văcăreşti. Îmi imaginam doar acel loc viran, întins şi trist, unde I. Peltz descria un han plin de bălegar şi de gunoaie; pe ambele părţi în chichineţe locuiau evrei amărâţi: cismari, croitori, instalatori de electricitate, studenţi originari din „îndepărtatele târguri dorohoiene”, precum şi spălători de vase, cerşetori... şi, ca imaginea să fie completă „un popor amestecat şi învins”. Reţinem ce spunea un personaj, tapiţer parcă, pe numele său Moriţ: „Viaţa e frumoasă. Noi suntem păcătoşi. Uite, fetiţa mi-e bolnavă, mama la fel; las ţara asta în care m-am născut, las prieteni, rude – totul... mă duc la capătul pământului... mi-e sufletul greu, - dar un blestem viaţa” (şi par cuvintele unuia din zilele noastre). „Se vede că Dumnezeu a semănat, pretutindenea, suferinţe” – cum scria I. Peltz. Printre notiţele găsite în caietele de pe vremea copilăriei (când îl citisem de bună seamă şi pe I. Peltz) am dat de următoarea frază: „oamenii săraci n-au niciodată dreptate” – şi nu ştiu de ce am subliniat următoarele, adnotând deasupra cuvântul, Poezie: „Departe–departe cineva chinuia o armonică. Mâine vor muri câţiva noui ftizici în cartier şi poate câteva dansatoare vor intra-n ospiciu de nebuni... apoi va muri şi nimeni, şi nimic nu va tresări în univers”. Pe vremea aceea încă nu-l citisem pe Bacovia. Dar cât era de prezent, în tot ce scria I. Peltz. Ca să nu spun cât m-a urmărit, multă vreme după aceea, povestea lui Oişiie, pentru că avea Oişiie darul dumnezeiesc de a evada împreună cu ascultătorii săi, din prezentul sărac într-o cetate de vis. „Avea genul invenţiei” spunea I. Peltz. „Calea Văcăreşti e un imens panopticum închipuit de o minte scăpată din hăţuri” (scria cineva la acea vreme) iar copilul Ficu, nimeni altul decât autorul, urmărea pas cu pas şi-l ruga pe bunicul său să-i povestească despre acea lume „închipuită de o minte scăpată din hăţuri” pentru a nu se uita şi a putea fi comparată azi, mâine, ori mult mai târziu. Pentru că o întrebare logică mă chinuie şi astăzi: pe măsură ce ne-am schimbat şi am cobortât tot mai jos la poalele acestui „Olimp personal”, propria noastră copilărie depăşeşte graniţile unui miracol oarecare, devine iată, unica mitologie adevărată a indiferenţei altora faţă de acel anotimp al infernului trăit. Cândva, Parnasul (muntele spre care ne îndreptăm) cu oracolul din Delphi, mi se părea o himeră. Acum, muntele din faţa noastră e o certitudine. Dar oare ce infern s-a desfăşurat în Jungla literară de care ne vorbeşte Ion Murgeanu şi Ion Lazu în „Himera literaturii”? Cine nu discerne în matricea pe care memoria ne-o aduce din această sumă a trăirilor de limită ale spiritului o astfel de aplecare scriitoricească, nu înţelege nimic din riscurile unei astfel de existenţe pe care memoria o reţine chiar şi după ce timpul nu-i mai susţine pilonii aceluiaşi cadru şi aceleiaşi dimensiuni a grozăviei petrecute. Ion Murgeanu clasifică personalităţile literare, în lista sa, după criteriul hedonist şi anarhist. Şi, precizează: „literatura e hedonistă prin definiţie. Gloria ei e hedonistă”. Mai complicat e lucrul cu anarhiştii, o categorie ambigenă sau chiar plurigenă. Unii produc scandalul, oponenţa, sau cum i s-a spus în final, destul de impropriu, de altfel „dizidenţa”, mai mult din arivism”. Care ar constitui particularitatea prin care Ion Murgeanu se desprinde din lista aceasta? ne întrebăm noi. Răspunsul e unul singur: în efortul său de a desprinde „limba cosmică a poeziei”, îngerul păzitor (Îngerul Poeziei) i-a fost întotdeauna pe aproape şi nu l-a lăsat să greşească, mai mult, spune poetul „mă ocroti consecvent, şi mă salvă de la orice erezie”. Ion Lazu completează şi el lista aceasta cu o nouă categorie a personajelor literare din amintita Junglă literară, în care e nevoit să se desfăşoare: aceea a carieriştilor care „au dat viguros din coate, au linguşit, au ridicat osanale, au turnat şi au tras cu frenezie sforile; şi-au asigurat prin mijloace tip balcanice o viaţă îndestulată, la nivelul lagărului socialist, ce-i drept, cu restricţiile cunoscute, cu umilinţele y compromis”. Ca şi Ion Murgeanu, poetul Lazu a înţeles destul de repede „că Dumnezeul poeziei este un Dumnezeu la fel de gelos, ba poate încă mai neînduplecat şi neiertător decât Dumnezeul biblic” şi în consecinţă, asemeni oamenilor înfăţişaţi dinaintea zeilor, nu a cutezat a sta înaintea Lui. Evocându-i pe hedonişti (Ana Blandiana, G. Macovescu, Nichita Stănescu, Daniel Turcea... câţiva dintre ei), Ion Murgeanu are şi o teorie proprie: „un poet ia tot atâta cultură din cărţi câtă apă ia din pământ planta, ca să crească şi şă-şi desferece într-o bună zi  miracolul prin floare”. Reţin de la Mircea Cărtărescu (în schiţa „Pisica moartă a poeziei de azi”) o altă clasificare a poeţilor, după alte criterii: moderniştii (prin curentele lor avangardiste şi suprarealiste), generaţia celor în blue-jeans, optzeciştii, culturaliştii, grupul numit fracturism, prozaicii, neo-existenţialiştii... etc., ca să spună că „trăgând linie şi adunând, poezia românească e, cu ultima ei generaţie, pe mâini bune”. O fi, n-o fi? Lumea lui Murgeanu şi Lazu ca şi lumea lui Cărtărescu, a scos însă în evidenţă, doar pe acei poeţi, care, căutându-l în cuvinte, pe Dumnezeu, şi-au propus să se elibereze pe ei de tirania cuvântului, în primul rând, şi mai apoi, să ne elibereze pe noi cititorii de spaima în faţa zeilor şi să ne redea acea pecete prometeică a omului netemător prin furtunile vieţii. Reţinem (din evocările poetului Ion Murgeanu) câteva pagini memorabile, de o splendoare rarisimă, cu privire – mai întâi – la întîlnirea, şi – mai apoi - la prietenia îngerească avută cu Îngerul Poeziei, Nichita Stănescu. Pentru frumuseţea acelor rânduri, să-i redăm cititorului un mic pasaj: „Când l-am cunoscut mai întâi, el era la Gazeta literară şi unul ne-a spus: „Nu intraţi; acolo la Poezie e un nebun!”. Cum să nu fii curios să vezi un nebun lăsat slobod într-o redacţie? Am intrat. Ce splendoare de om, ce frumuseţe de bărbat!” etc... Ilustrul personaj „negativ” de mult mai târziu – îşi aminteşte Ion Murgeanu – care le-atrăsese atenţia asupra nebunului de la Secţia de Poezie, nu era nimeni altul decât poetul buzoian Ion Nicolescu „autorul de comice şi ironice”, cum avea să-l numească Zaharia Stancu. Lista anarhiştilor – după Ion Murgeanu – nu poate lăsa în afara ei pe Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Constanţa Buzea, Florenţa Albu... Lui Ion Gheorghe, în mod special, poetul Ion Murgeanu îi dedică în evocările sale patru pagini. Ion Gheorghe „era un anarhist înnăscut, incomodat de orice i se năzărea lui că nu era politically–corect... el trebuia să fi fost troţkist când ar fi trebuit să fie leninist şi leninist când leniniştii îşi scuipau în sân de frica lui Stalin; maoist când la Bucureşti dădea sub pământ abia mustăţi cartoful încolţit al naţionalismului ceauşist...” După căderea lui Ceauşescu (povesteşte I. Murgeanu) la reîntâlnit pe autorul Cavalerului trac şi-al Daciei Feniks, dar mai ales al Elegiilor politice, la intrarea noului sediu US de la Casa Vernescu, stând ţeapăn. Mulţi dintre scriitorii pe care Ion Gheorghe îi ajutase în viaţă, treceau pe lângă el fără să-i dea cea mai mică atenţie, considerând că reprezenta pentru ei, acum, trecutul ruşinos... Admirabile pagini! Sincer, merită a fi citite de oricine pentru că are ce învăţa. Iată ce concluzionează poetul Ion Murgeanu: „Nu toţi ţăranii care parvin la cultura scrisă ştiu s-o arate; poetul Ion Gheorghe în schimb a ştiut s-o afirme (despre nobleţea aristocratică a omului- n.n.) chiar şi prin consecvenţa erorilor sale”. Despre anarhism, vom prelua câteva idei de la Ion Lazu: „Anarhismul... e înainte de toate o chestiune de nervi, de nestăpânire, de exasperare profesională”. Primul întâlnit pe lista anarhiştilor lui Ion Lazu, care merită a fi amintit, este Petru Dumitriu şi îi urmează un Vintilă Ivănceanu, M.R.Paraschivescu, etc... Reţinem şi observaţia sa de mult bun simţ: „Nu trebuie eludat faptul că marile opere ale omenirii au fost zămislite în împrejurăti dramatice, neprielnice, nu neapărat în închisoare, precum Don Quijote, dar nici în condiţii de răsfăţ. Răsfăţul este duşmanul de moarte al capodoperei”. Alteori, poetul Ion Lazu se gândeşte cu strângere de inimă la: tăcerea umilitoare din acei ani, obstrucţiile şi micile mizerii, la turnătorii care se mişcau lejer în acea junglă literară, la cenzură, dar că, prin anii 65-70 „ideea unei opoziţii făţişe, declarate, iniţierea unor acţiuni împotriva regimului nu puteau fi decât o soluţie sinucigaşă”. Marile proteste ori dizidenţe, precum cele ale scriitorilor Paul Dorian, Dorin Tudoran, Dinescu ori Ana Blandiana au venit mai târziu. Dar în mod paradoxal: „s-a scris sub comunism o literatură la nivel european”. De ce şi-au  numit cadrul şi dimensiunea acelui timp, Junglă literară? Pentru că, alături de scriitori cu coloană vertebrală neclintită,  ca Paul Goma de exemplu, au fost şi scriitori „care au tras sfori şi au reuşit să obţină privilegii de acelaşi fel”. Nicolae Breban, afirma cândva că 80% dintre membrii US sunt impostori. Chiar aşa? Să fi contribuit furcile caudine ale cenzurii la acest fenomen? Să-i fi stigmatizat pe vecie, gestul lui Victor Rebengiuc la Revoluţia din 1989? Greu de crezut! Parcă ne urmăresc (pe toţi) vorbele lui Cioran: „Acesta este nenorocul românesc: un popor care n-a câştigat niciodată, în istorie, vocaţia lui este să piardă”. După Cioran, mai putem să încheiem într-un mod optimist? Poate doar dacă ne vom apleca asupra celor rostite de Eugen Simion, într-un interviu: „Am crezut şi eu că sabia spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume. Optez şi azi pentru o nouă îngăduinţă”. Întrebat de ce crede astfel, E. Simion a răspuns exemplar: „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche”. Dar oare, sunt pregătit să răspund eu (după cele scrise de I. Murgeanu şi I. Lazu), dacă oracolul mă va întreba: Ce e omul?     
      


luni, 27 august 2012

217. De veghe în lanul cu cărţi ("A unsprezecea poruncă")


  Florentina-Loredana Dalian: „A unsprezecea poruncă”, 2012 (71 pag.)

   Dacă ne gândim că uneori prin vis, oamenii îşi „citesc” destinul (şi acesta nu poate fi de cele mai multe ori, unul fericit), atunci, am descoperit - nu fără o imensă surpriză şi dezamăgire, după Coleridge – că tot rostul vieţii nu va fi decât o grea aşteptare în restaurarea celor din urmă viziuni. Ne mulţumim, deocamdată, că lui Coleridge i-a fost hărăzită, într-un vis, o pagină de o indiscutabilă splendoare, din poemul liric Kubla Khan (cca. cinzecişiceva de versuri rimate, se zice că au fost visate). Am scris, cândva, cu privire la proza Loredanei Dalian, accentuând cu privire la proza autoarei, sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi „Scrisori netrimise” romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi cititorului. Menţionam acolo, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, aplecarea prozatoarei către un univers al trăirilor directe, un lanţ cauzal al întâmplărilor legate de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. „Cine nu e natural fericit, nu poate cunoaşte decât fericirea consecutivă crizelor de disperare” – scria Emil Cioran. Sub acest aspect îşi scrie Florentina-Loredana Dalian povestirile din cartea „A unsprezecea poruncă”, 2012, carte care a primit premiul „Mircea Micu” la Festivalul Titel Constantinescu, a V-a ediţie, Rm-Sărat. Cele 15 schiţe şi povestiri sunt scrise cu nostalgia lui „a fost odată” şi că istoria întâmplărilor au ca tărâm: Ţara plecărilor, amăgirilor şi viselor pentru care nu mai există întoarcerea spre împlinire. Şi, de aici, în scrierea ficţională pe tabla legilor lui Moise, a celei de-a unsprezecea porunci: „să nu visezi”. Răzbat din ele, dorinţa Celui-care-Scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile şi înţelesurile lor. Iată ce notează prozatoarea în chiar prima filă a cărţii: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate”. Şi, ceva mai încolo: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi!” Cu certitudine, viziunile prozatoarei nu sunt dintr-un vis, cum încearcă să ne determine să gândim, după fiecare povestire. Şi asta pentru că aici chiar suntem de partea lui E.A. Poe, când bine spunea că cei care visează ziua sunt într-o continuă, uimită revelaţie; pe când celor care visează noaptea, multe lucruri le scapă. Uneori (ca în „Poveştile Gării de Nord. Maria”) nu amăgirea e cea care îşi pune amprenta pe starea sufletească a personajului, doar că „sufletul îi fusese întors pe dos”. Semnele care tot vin (de la cei bătrâni), în amintita schiţă, cad pe darul spiritualităţii sale care îl proiectează în universul prin care fiinţa, prin puterea gândirii, poate influenţa mersul faptelor reale, vizibile, ţine aprinsă torţa cu puterile de luptă ale binelui împotriva răului. Dezamăgirea nu-i a personajului trăitor (ca în schiţa „Mereu alţi călători”) cât a celui care scrie şi asistând la neputinţa dinaintea raţiunii, se rosteşte prin scris: „Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa cum e, că lumea se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători”. Că fericirea, se plăteşte cu „lacrimi” ale sufletului, ştie asta foarte bine eroina din schiţa „Moara”. În „Moara”, un gust amar de Număr-fără-soţ, de floare de Nu-mă-uita, ne încearcă atunci când prozatoarea rupe cu încetinitorul „fâşii dintr-o amintire” pentru a-şi încropi peste suflet „un bandaj nepriceput”. Umbrele acestor amintiri, înlocuiesc un întreg trecut prin imaginea lor succesivă, imagine care radiază tot: lume, univers, legături şi interacţiuni de iubiri între Fiinţa neajutorată-Fiinţa puternică. Tot despre iubire e şi schiţa „Zina”, o altă dramă trăită fragmentar între iluzoriu şi realitate. Trag aceste personaje un S.O.S. al sufletelor lor eşuate, sau prozatoarea le acceptă înfrângerile după ce le-a descoperit dedesupturile? Cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile care se petrec în acest micro-cosmos sufletesc dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei care se desfăşoară în acest „tumult” sufletesc. Sub acest argument puternic al credinţei în iubirea sinceră, dar care se dovedeşte şi ea aruncată în aer, până la urmă, povestirea „S.O.S.” devine una din poveştile de referinţă ale volumului. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie, a firii noastre umane) asupra adevărului deja rostit, după o definitivă şi dureroasă despărţire de omul pe care l-a iubit sincer „în tăcere”: tânărul locotenent Vasea. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o lume străină şi rece: „Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe cu reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu... după deget”. Citindu-i schiţele şi povestirile tinerei prozatoare, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Ca şi bunica din schiţa de început „Să pleci. Niciodată să rămâi”, bunica mea, după tată, printre firele toarse de lână, mai îmi transmitea astfel de „atenţii”. Prozatoarea Florentina-Loredana Dalian, are „glas fermecat” şi chemare spre povestirea „în direct”. Monologul prozatoarei te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca şi, pentru care lăsam scăldat, lăsam joaca pe islaz şi, câte mai câte... Printre povestirile care mai atrag atenţia cititorului să amintim şi cele două reuşite: „Plasa monofilară” şi „Cântecul”, unde magia şi fenomenologia personajelor „Costel” şi „Călugărul”, nasc de pe acum întrebări pentru alte drumuri şi poteci ce vor urma a fi scrise în vreun roman pe mai târziu, ori va rămâne doar „steaua numită Amărăciune” (destinul nostru), după cum spunea Dimitrie Cantemir? Citind acest „cântec” interior al Călugărului fără chip, naraţiunea îmi aminteşte de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care autorul o deschide cititorului, invitându-l să se privească mai întâi într-o oglindă, şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate, războinicii de metal zăriţi în oglindă, şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din memorie, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, citind „Cântecul”, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma toiagului uitat de un călugăr luat de pe şosea, aflat la auto-stop, şi o căruţă de vise în urmă, în manuscrisul aflat în sertarele prozatoarei, cred că am intuit ce va urma. Ce taină, conţine inscripţia de pe poarta prin care cititorul va intra în povestea de mai târziu, rămâne de văzut. Până la acest punct, e minunată „povestea” autoarei, deşi narările ei prea seamănă cu cele ale unui prozo-poem. Dar între prozo-poem şi naraţiune există o incompatibilitate. Poemul e un câştig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea însă, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Soluţia: autorul musai să nareze întâmplări şi să-şi pună personajele, în situaţii fără ieşire, nebănuite,  pentru cititor. Zina, care seamănă cu „un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt”, ar trebui să ştie ca şi Maria (cea uitată într-o gară), că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânei, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. După cum vedem cu toţii, lumea e încă la locul ei. Aflăm doar că noi prin tot ceea ce scriem, avem ocazia să aflăm de ce „ea” nu se destramă imediat. Rostul nostru e să afle asta, şi cei de după noi. M-aş bucura să mă creadă şi să mă audă şi autoarea. 

vineri, 24 august 2012

216. Dintre sute de catarge... (Cronica unei zile de neuitat)



Notă: Primesc de la prietenul buzoian, poetul Teo Cabel, aceste însemnări, fiind cronica acelui eveniment din data de 18. august 2012, începând cu orele 11, de la Rm-Sărat. Teo Cabel se dovedeşte şi un bun cronicar, de aceea vă las să-i citiţi fermecatele cuvinte din acest poem al acelei zile de neuitat: 
                                                                  (Tudor Cicu)

                                            

                     PREMIILE
CONCURSULUI INTERNAŢONAL DE CREAŢIE LITERARĂ
                  „TITEL CONSTANTINESCU”

Căldură mare, mon cher, la Râmnicu Sărat, Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”. Prin ferestrele mari, lumina năvălea puternic, sufocându-ne, curioasă, cred, să participe la eveniment.  Dar, deşi lumina puternică punea piedici aparatelor foto, interesul celor din sală, invitaţi, premianţi şi public, s-a transformat într-o draperie ocrotitoare, emoția, și parcă am uitat de căldura nemiloasă.
Printre invitaţi și premiați la cea de-a  V-a ediţie a Concursului Internațional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” s-au aflat D.R.Popescu, Emil Lungeanu, Horia Zilieru, Cornelia Savu, Dan Mircea Cipariu. În publicul numeros de la Râmnicu Sărat i-am recunoscut pe poetul și criticul Ion Roșioru, scriitorul Gheorhe Dobre, criticul Mircea Dinutz, cunoscut din „Jurnalul de Vrancea, profesorul Traian Cristea, cantautorul Dan Manciulea, scriitoarea Elena Radu, profesoara Maria Mânzală.
Constantin Marafet, organizatorul concursului, ia microfonul , se uită în sală și își stăpânește cu greu emoţia.  Anul trecut evenimentul se desfășura într-un cadru mai intim. Acum alta este dimensiunea  lui, chiar dacă nu toţi cei invitaţi au putut să îl onoreze, unul dintre ei fiind Adrian Botez, membru al juriului, absent din motive de sănătate.
Aparatele  foto, camerele  de luat vederi încep să stocheze imagini ce vor deveni amintiri frumoase pentru participanți. E multă energie pozitivă! Se simte. Un moment muzical este un preludiu bine gândit pentru introducerea în atmosfera poetică, Dan Manciulea, colegul meu de liceu.
Îmi vin în minte rândurile cuiva apropiat mie, regizorul Nicolae Cabel, trimise prin email, despre cel al cărui nume îl poartă festivalul : „Dorule,Titel Constantinescu a fost colegul meu de facultate, prima promoție admisă in 1963, dupa reînființarea a trei facultăți, între care Regie Teatru-Film, desființate odată cu contrarevoluția din '56... A scris poezie, a lucrat mult în Radio și ca regizor pentru "Teatru la microfon". A făcut și un lung metraj cu un scenariu inspirat dintr-un episod real din primul război mondial „Balada pentru Mariuca”. Din păcate, s-a stins poate prea devreme... ” Despre personalitatea lui Titel Constantinescu  au vorbit  Constantin Marafet şi profesorul Traian Cristea.
Rând pe rând, suntem strigaţi nominalizaţii premiilor speciale. Se înmânează diploma și câte două exemplare din cartea: „Dar” Antologia Festivalului.
Mă uit la cei din jurul meu, recapitulez fără să vreau, ca un film în reluare, cum am scris primele poezii, aici la Râmnic. Într-o dimineaţă de toamnă, o colegă îmi spune: „Te aşteaptă doamna profesoară de română Vintilă cu caietul de poezii!” Nu știu cine „m-a pârât ” atunci. Așa am ajuns să îmi recit prima poezie pe scena liceului, cu ochii împăienjeniți de emoție. Apoi tata mi-a pus în față ziarul „Viața Buzăului”, în care scria printre altele: „A debutat cu poezie C...Ștefan...”. Aflase din ziar, eu nu spusesem nimic.
„De la Buzău, Teo Cabel,” se aude vocea amfitrionului. Eu sunt acesta, îmi zic. Mă duce gândul și la profesoara de limba franceză, care a crezut în mine, Maria Cristea,  plecată dintre noi, dar prezentă acum prin gândul meu.
O surpriză este pentru toți, și bine păstrată, prezența surorii poetului Nicolae Labiș.  Distinsa profesoară citește o scrisoare adresată lui D.R.Popescu, alcătuită din titluri ale creației acestuia de-a lungul carierei sale. La urmă recită poezia marelui poet, dispărut prematur,„Noi nu”.
Parcă o aud pe Anda Călugăreanu cântând. O, tempora!
Printre premianţi şi  traducători:  Florica Ionea –Premiul „Fănuș Neagu” –eseuri, „Hărțuirea Morală” de Marie France Hirigoyen și Ion Roșioru- Premiul „Florica Cristoforeanu”- „Cele mai frumoase poezii” de Emile Verhaeren (Belgia); Caracterul internaţional al festivalului este dat şi de prezenţa germanului Oliver Roland – Premiul „C.C.Datculescu”- „Luna și Lumina”, traducere de Mircea M.Pop –versuri; Tudor Cicu – Premiul „Victor Frunză” –„Cu traista de basme prin lume” proză; Marin Trașcă (Spania) –Premiul „Alexandru Sihleanu”-„El descondosido”–proză; Mircea Dinutz- Premiul „Dumitru Pricop” – „Anamneze necesare” – critică; Florentina Loredana Dalian- Premiul „ Mircea Micu” – „A unsprezecea poruncă”-proză; Mircea V. Homescu- Premiul „Slam Râmnic”- „Aggregator”-eseuri; Nicoleta Milea –Premiul „Octavian Moșescu”- „Ecoul tăcerii-epifanii stelare”-versuri.
Ascultând fiecare premiat te cuplezi tot mai mult la priza reușitei, a succesului, a valorii. Poeți fără poezie nu se poate! Au recitat din creația proprie Cornelia Savu și Horia Zilieru.
Emil Lungeanu –Marel Premiu „Titel Constantinescu” pentru proză „În ostrov la Marea Albă”.  Umor subtil, economie de vorbe și mesaj „arhivat”, să-şi ia fiecare cât poate.
Dan Mircea Cipariu a preferat o telegrafică prezentare pentru „Opera Scrisă” subliniind că abia așteaptă să îl asculte pe cel care și-a adjudecat Marele Premiu „Titel Constantinescu” pentru teatru- „O jumătate de moarte”,  care a și urmat.
D.R.Popescu, așteptat cu nerăbdare, a punctat cu subtilitate, din tolba anilor si a experienței, câteva aspecte ale cotidianului, ale culturii. „Cultură este vizita unei vedete americane cu fiii săi, din care unuia i s-a furat telefonul, nu publicarea a 100 de volume. Trebuie să fii nebun să faci acest lucru, a spus distinsul scriitor, bineînţeles, referindu-se la actul de cultură și de curaj al scriitorului și editorului Marafet Constantin. Da, nominalizaților marilor premii, unsprezece la număr, li s-au publicat volumul.  Orgoliile din arealul literaturii pălesc, se atrofiază  chiar, de asemenea efort.
Aplauzele au fost cortina trasă peste primul act al întâlnirii.
Cu volumele în mână sau subraț, premianții au început să le împartă prietenilor, bliţurile au  umplut locul de flashuri, bucuria comunicării pentru unii, a revederii pentru alții, erau pe măsura unui eveniment literar cu multe stele prin prezența  personalităților literare și publice.
Câte prietenii noi s-au legat, cu ce povești deja de povestit prietenilor și familiei, de ce nu și celor care nu au fost, știe fiecare. Am făcut fac poze cu autorul romanului ”Dumnezeu în bucătărie” și cu poetul Horia Zileru. Dar socializarea cea mai eficientă a fost la o gustare, unde sufletul şi mintea s-au deschis. Am avut onoarea să schimb  impresii cu poetul și criticul Ion Roșioru, însoţit de fiica sa, și să ascult păţanii de-ale lui Tudor Cicu până în 89. Când ne-am ridicat să plecăm, Dan Mircea Cipariu terminase interviul și am putut face o ultimă poză.
Am plecat cu gândul, la faptul, că prezentul acesta pe care îl trăiam și de care m-am bucurat, nu doar eu, ci și ceilalți, curgea iremediabil către trecutul care de fapt îi era fundație. Regizorul şi scriitorul Titel  Constantinescu, cât şi ceilalţi în numele cărora s-au dat premiile, erau prezenți prin picătura de suflet ce a rămas și  s-a raspândit în urma lor ca un eteric continuator de pasiune, iubire pentru oameni, pentru literatură, pentru locuri şi oameni. Prezentul este puternic prin actualizarea și recunoașterea trecutului și a locurilor. Cum spunea și D.R.Popescu, uimit de nepoțeii săi care, auzind Imnul României, intonat la medalierea sportivei Sandra Izbașa, s-au dus în fața televizorului și au luat poziția de drepţi: „Mai avem o șansă și o speranță cu aceștia mici, care vin după noi”.

Teo Cabel

miercuri, 22 august 2012

214. Cronica acestui anotimp... (...Duba, duba!)



  ...Duba, duba!
            (pamflet)

   Ţara noastră e bântuită de o nouă stafie, îmi spuneau unii. Ţăranii zic şi ei, că ea umblă prin sate ca o arătare la volanul unei dube cum nu s-a mai văzut prin locurile astea şi că-n urma ei se aude un urlet al frunzişului, al pietrelor sau ţărânii măturate de vânzoleala vânturilor: ... Duba, duba! Un urlet şi un vuiet sinistru. L-am întrebat şi pe vecinul meu, cizmarul din colţ, de la complex, bun amic de altfel, uite aşa mai stăm noi uneori la taclale:
- Ce crezi? E adevărat ce se aude? Că umblă o dubă suspectă prin satele patriei, că cel care conduce duba, cică, ar fi un strigoi zbanghiu de-un ochi, ca piraţii ăia ai lui Stevenson, că ar avea o privire care, brrr! te transformă în piftie când te-a fixat.
Amicul meu, cizmarul, m-a tras de mânecă, spre colţul unde, zice el, nu se poate auzi şi la urechile altora tot ce vorbim între noi doi, şi mi-a zis:
- Excelenţă! Mi-a spus lumânăreasa de la biserica „Trei îngeri”, că noaptea, lângă podul de la Garnizoana militarilor, a început de la o vreme să apară nopţile un strigoi în chip de general ori preşedinte de stat (nici ea nu ştia precis), că umblă să-şi caute căciula pierdută sau furată de ăi de l-au executat în mare grabă şi urgenţă atunci la revoluţie. Cică umblă să învrăjbească poporul, în semn de răzbunare...
Am dat nedumerit din cap. Nu puteam admite aşa ceva. Cei gogomănia asta? Trebuia să mă lămuresc şi cu lumânăreasa. Am găsit-o la sfânta slujbă de duminica, strângând mucurile lumânărilor stinse din lăcaşul existent pentru vii cât şi pentru morţi. Coana lumânăreasă s-a lămurit de îndată ce anume doresc să aflu de la dânsa. După ce s-a şters pe mâini de seul lumânărilor (de şorţ, aşa cum fac precupeţele în piaţă), m-a condus mai într-un loc ferit şi mi-a grăit destul de temător:
- Astă iarnă, când au ieşit protestanţii în Piaţa Revoluţiei, primul care l-a văzut, a fost Lixandru. Cum mergea el aşa cu gura deschisă prin viscolul care şuiera pe străzi, în dreptul clopotniţei de la Turnul Mitropoliei, cu cine crezi mata că dă nas în nas. Dau nedumerit din umeri că nu ştiu. Păi vezi, îmi spune tot ea, chiar cu strigoiul, domnule! Ăsta, tocmai aprindea chibrit după chibrit, încercând să citească inscripţia de la intrare. Pesemne un rătăcit, care vrea să ştie unde se află, şi-a zis nea Lixandru, şi s-a apropiat de arătare: „Moşule, i s-a adresat, văz că nu eşti de pe aici. Hainele astea, mantaua şi fularul ăsta îmi par cunoscute, dar le-a trecut vremea. Lasă pustiei chibriturile alea proaste de pe timpuri, că tot n-or să se aprindă şi zi-mi mie moşule, ce necaz te aduce prin locurile astea singuratice...”
- „Cum îndrăzneşti? Îţi dai seama cu cine vorbeşti?! În faţa cui te afli? Şi, cum Lixandru nu prea pricepea, a mai auzit: Înţelegi cu cine stai de vorbă? Înţelegi cine sunt? Înţelegi ori nu?"... Aici lumânăreasa tăcu, ca să-şi mai tragă sufletul şi să tragă cu urechea, nu ne-o asculta cineva?
- Ei?! Şi cine era persoana? M-am arătat curios eu, dinaintea lumânăresei.
- Dracu ştie? Ptiu, Doamne, iartă-mă, că tocmai era să fac păcate... Apoi: N-a mai apucat sărmanul să spună toată întâmplarea că a doua zi îl luase frigurile şi delirul, şi rostea doar atâta tot „...duba, duba!”
Fiindcă mai multe lămuriri nu i-a dat, haida şi la alde Lixandru, poate voi avea mai mult noroc. L-am găsit pe ginerele său, aruncând cu reteveiul după un purcel scăpat din saivanul unde ţinea şi oile. Mai erau acolo şi doi-trei puradei care ţineau calea purcelului, dar de atâta hărmălaie, ăsta se ascunsese între peretele casei şi şopronul cu fân şi nu mai ieşea de acolo. Unul dintre copii, năvăli cu un băţ de floarea-soarelui spre şopron, dinspre celălalt capăt iar ceilalţi, ca oile, năvăliră după el. Purcelul, încolţit, se vârî şi mai adânc între zid şi şopron, şi guiţa de spaimă.
- Nu guiţa mă, că acuma vin să te ia cu duba. Ce, n-ai învăţat că-i interzis să deschizi gura? îl auzii pe ginerele lui Lixandru, de cum intrai în curte.
M-a zărit şi el, şi a dat pălăria din cap, de şi-a netezit şuviţa rebelă. M-a întrebat:
- Aţi venit iar după declaraţiile alea? Ei bine, v-am zis ce ştiu, gata, ajunge! Altele nu mai dau. Şi, mai mergeţi şi pe la alţii, că p-aci speriaţi copii. Purcelul e deja speriat, auzi-l cum orăcăie!
L-am liniştit, după ce mi-am făcut semnul crucii (că nu-s dintre ăia) şi ne-am aşezat mai feriţi, sub un cireş, la vorbă. Şi, iată ce am aflat:
- Alaltăieri, tocmai trăsesem căruţa cu bălegar în prund. Ştiţi, acolo am oleacă de loc rămas de la răposatul taică-meu. Nici nu apucai să strâng loitrea în palme şi să urc în căruţă, că mă pomenii înhăţat cu putere de guler. Înorsei capul şi văzui un „fel de om” de talie mică, într-o manta ponosită, cu-n fular deşirat dat pe spate şi cu groază descoperii că aducea cu „împuşcatul”. „Olelei, muică”! am strigat. Şi, m-am închinat repede-repede. Chipul omului ăla era alb ca varul şi părea dus demult de pe lumea asta.
- „Nu striga! mi-a poruncit. Se vedea că numai asta ştiuse în viaţă, să poruncească. În curând va veni cu duba şi „ăla” să vă ia cu duba pe toţi şi să vă ceară declaraţii. Tu, spunele la toţi că n-au ce-i face, eu l-am trimis. De-aia m-am întors pe pământ. Tot neamul dracilor au intrat în el. Are poruncă de la Marele Tartor să învrăjbească poporul ca în 89. Nu voi avea linişte până nu voi vedea totul înfăptuit cum am plănuit. Tu du-te acasă şi spunele alor tăi, să nu se teamă, că zilele lui sunt numărate”. Vă închipuiţi (s-a aplecat ginerele lui Lixandru la urechea mea), eram pe jumătate mort de frică. Puteam să fac infarct pe loc... Şi, de ce m-ai ales pe mine? De ce trebuia să aflu eu toate astea? abia am îngăimat, cu mâna tot acolo pe loitre, ca dinainte. 
- „Nu lucrezi dumneata la primărie? m-a ţintit el drept între ochi. Eşti consilier juridic, slujbaş la stat... (Uite domnule, că le ştia pe toate!) Cuvântul dumitale va fi mai ascultat decât tunurile americanului de la Deveselu, asta o ştie şi cârmuirea. De aceea îţi propun să-l tragi din duba aia când o veni, şi să-i arunci după gât crucea asta (şi mi-a înmânat o cruce cu lanţ, care mă frigea între palme). Şi, gata! Nici tartorul-tartorilor nu-l mai scapă”.
- Nu pot, domnule, am zis. Şi, i-am aruncat în buruieni, crucea.
- „Atunci, să nu vă miraţi când v-or trage în ţeapă sau v-or frânge pe roată ca pe Horia, îndată ce vor fi din nou în puterea lor...”
- Acuma, fie cum o vrea Dumnezeu, m-am închinat pentru a doua oară în locul acela.
- „Aiureli toate astea. Pentru ei nu există Dumnezeu. Duc Biblia aceea cu ei, de formă, dar nu cred o iotă în ea. Doar ca să sperie lumea, lumea proastă şi credincioasă ca a ta”...
Ginerele lui Lixandru nu părea că glumeşte. Dar, mai ştii? Omul te poate încerca cu de toate.
- Sper că ceea ce mi-ai înşirat aici, nu-i decât o poveste – i-am suflat cuvântul acelui ginere care părea om la locul lui, om în toată firea. De! se mai ţine omul şi de poveşti. L-am privit atent. Nu părea omul acesta, deranjat de neîncrederea mea.
- Ascultă! ciuli el urechile, peste drum. N-auzi vântul? N-auzi frunzele? Nici ţărâna pământului?
- Ce?!
- ... Duba, duba! Auzi cum şuieră vântul? În curând or să fie şi aici. Copii! Ia intraţi voi fuga-fuga în casă şi închideţi uşile. Vin să ne ia. După care, mi-a strâns, în grabă, mâna, şi a dat din fugă un picior purcelului care tocmai scăpase din strâmtoare. L-am mai auzit: Intră mă şi tu, că acuma te ia şi pe tine cu duba! Intrase deja în coşar, de unde n-a mai ieşit. Am părăsit casa veche a lui nea Lixandru, bietul de el, şi în drum am tras cu urechea la şoaptele a doi vecini de-ai mei: nea Vasile şi ţaţa Lina, care îşi conversau peste gard:
- ...apoi bre nea Vasile, i-am auzit eu cu urechile mele, bre, de aia nu te mint. Ziceau că trebuie să-i interogheze pe toţi, ce-au mâncat, ce-au lepădat, dacă sunt ori numai se prefac că sunt în viaţă, chestii d-astea... Şi cum nu le răspunzi, te şi vâră în dubă, cu căţel cu purcel, nu mai spun de copii care plâng şi ţipă ca din gură de şarpe de frica lor, că odată ţi-i înhaţă şi, cu biberon cu tot, zvârrr! în dubă . Asta li s-a poruncit, asta ştiu să facă. Nu contează dacă ai prapurul plesnit ca nea Costică, ori băşica umflată ca moş Toader, de i-au ridicat şi pe ei. Odată te ridică şi duba mai ştie de tine!...
Mă depărtasem deja şi nu mai auzeam mai multe din ce-şi spuneau.
„Domnule, ce harababură!” (îmi ziceam). Ştiam că satele noastre au îmbătrânit şi s-au împuţinat tot mai mult de la revoluţia din 89 încoace, dar că s-au prostit oamenii în aşa hal, asta n-o mai pricepeam nici în ruptul capului. Dar, dacă n-o fi aşa?
                                                                                               

marți, 21 august 2012

213. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră. VII)



  1. Despre trădările de aur ale unei vieţi literare

                                    „Asta e soarta ce zeii croiră sărmanilor oameni,
                                    Viaţa să-şi ducă-n durere, iar lor de nimic nu le pasă”
                                                           (Homer: Iliada, C. XXIV v. 517-518)

    A sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi marea, albastre şi fără margini ale Atenei, şi fix la ora 12 la temperatura de 340 C ne îndreptăm spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Începând cam de pe la 50 km de dinainte de Lamia, de o parte şi alta ne răsar în faţă plantaţiile de măslini. Rulăm maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian care ne oferă o privelişte încântătoare. La dreapta zărim porturi micuţe cu nave acostate la dane, şi din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei, plajele localnice, iar la stânga se înalţă munţii Greciei, semeţi, golaşi, numai piatră şi iar piatră. Intrăm prin trei tunele care traversează muntele (o mare realizare a oamenilor de pe aici): 680 m + 2.5 km + 285 m, ingenios construite şi bine luminate. Ajunşi la Thermopyle, facem poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci găsiţi prin părţile locului, au ţinut piept celor un milion şi jumătate de persani conduşi de regele Xerxe. Citim pe panoul postat la faţa locului (în limba engleză şi greacă), că aici s-a dat una din cele mai vestite bătălii ale istoriei, dupa Herodot. Trei zile a durat bătălia, o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e sigur - ar vorbi, ehei câte multe altele n-am afla noi, despre tradarile ce au avut loc acolo. Tot Herodot preciza, că după incendierea Atenei de către persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfârşind şi el pe tronul persan tot datorită unei trădări de la curte. Vorba românului: cine seamănă vânt culege furtună. Cât de trist, trebuie să fie, Dumnezeule, cât de trist (să constaţi şi azi) ca tradările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Doar trădările care au schimbat cursul Istoriei sunt de aur, îmi sugera un filosof antic. „Numai măsura în care urăşti oamenii te poţi considera eliberat”, spunea şi Emil Cioran în „Lacrimi şi sfinţi”. Privit din acest unghi, viaţa din prima căsătorie descrisă de Ion Lazu în „Himera literaturii”, pare a fi a unui captiv. „Toţi nihiliştii s-au războit cu Dumnezeu” mai scrie E.Cioran. Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea, cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie), ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător” cum o spune în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”. Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o studentă la Filologie (secţia spaniolă) –  cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că „între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”, notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Dar noi pornisem de la prima sa carte de poezie, în goana noastră după o himeră cum ar fi Cartea în sine. Cartea, despre care, la modul retoric, Malarme spunea că este chiar o himeră când încearcă să substituie Lumea în complexitatea ei. Dar o himeră greu de atins. Greu de atins Cartea (despre care vorbea Malarme) când Lumea literară, azi, e alta, iar prieteniile literare şi ele (dovedite de-a lungul vremii) nişte himere. Apoi, dacă până şi Arghezi a fost de la început „singur şi pieziş în viaţa literară şi n-am putea spune că lumea literară românească îi arată azi mai multă înţelegere şi simpatie” (E. Simion în „Moartea lui Mercuţio”) atunci, cum putem încadra afirmaţia lui I.Lazu: „Sunt prea puţini oameni în viaţa literară pe care îi întâlnesc cu strângere de inimă”? Pesemne, tot în contextul celor de mai sus. Oare cum te-ai simţi, dumneata cititorule, dacă „nedreptatea şi frustarea, de aceeaşi natură se potenţează, capătă tonuri sfâşietoare”? – cum notează I.Lazu undeva. Îmi pot explica urmarea, fie şi parţial, printr-o întâmplare trăită personal, în metroul bucureştean. Eram atât de obosit şi cufundat cu ochii într-o carte, încât n-am observat de la început figura cerşetorului aflat în faţa celor ce stam pe banchetă. Abia ceva mai târziu mi-am ridicat privirea şi l-am fixat mai atent pe cerşetorul care spunea ceva, despre o întâmplare care l-a împins la această judecată a sorţii. Dar el nu voia să fie judecat de oameni, ci doar înţeles. Nimeni dintre cei de lângă mine nu l-a privit cu atenţie. Măcar să fi tresărit la grozăviile vieţii pe care le depăna. Fiecare şi-a văzut de treburile lui. Unii, de cărţile din care citeau şi probabil nu înţelegeau (în clipele acelea) mai nimic, alţii, asupra unor îndeletniciri fizice. Dar el ne-a privit cu atenţie pe toţi. Cred că ne-a cântărit în mintea lui cam cât „poate” fiecare. Am aşteptat să oprească metroul la prima staşie şi am coborât. Peste o oră, când m-am întors la gura metroului, l-am zărit aşezat pe un zid de beton din apropiere. Nu privea la nimeni. „îşi cântăreşte gândurile” – mi-am zis. Şi atunci, dintr-un imbold de vinovăţie sau poate milă, m-am îndreptat spre el şi i-am strecurat o hârtie de 5 lei în palma rămasă în continuare odihnindu-se, deschisă, pe pulpana hainei. M-a recunoscut, ca fiind cel din metrou (care căuta ceva într-o agendă şi nu găsea mai nimic), am simţit asta după licărirea ochilor săi trişti. Cred că mă readusese pe retină din vreun lăcaş al memoriei. Nu mi-a mulţumit că i-am dat acei bani. Acum el era cel care îi era milă de mine. Milă şi dispreţ. Mi-am amintit acum, de proza lui Mircea Cărtărescu „Ochiul căprui al dragostei noastre”, când mama sa, mândră de cei doi gemeni (când erau încă în viaţă), nu răspundea nimic la pariurile ce le făceau cei care i se opreau dinainte cu admiraţie, doar zâmbea „mândră de parc-ar fi purtat pe un braţ luna şi pe cealalta soarele”, ca după moartea unuia dintre gemeni, să arate „ca un ulcior plin până la buză cu lacrimi”. Şi, mă întreb şi acum: De ce, noi cei neloviţi de soartă, nu facem un mic efort, să ne aplecăm urechea şi la semenii noştri loviţi, fără voia lor, de soartă? De ne-am pune în locul lor? Pesemne, o asemenea stare, şi multă stinghereală în gesturile mele de atunci, când m-am depărtat de cerşetorul acela, m-ar cuprinde şi acum. Dacă despre prima sa căsnicie (şi soarta copilului nou născut din legitima căsătorie, răpit de Dumnezeu, la El) I. Lazu nu are amintiri care să-l facă să-şi deschidă inima cititorului, despre poetul vâlcean Felix Sima, mai apoi, cei cunoscuţi la revista Ateneu (Radu Cârneci, George Bălăiţă, Sergiu Adam, Ioanid Romanescu, Horia Gane, Mihail Sabin... sau Sorin Titel) i-au adus o rază de soare în viaţa sa literară. Şi, înţelegem, că sunt şi oameni de o altă natură, ceva mai dumnezeiască şi îngerească, precum Gabriela Negreanu de la Albatros, care s-a zbătut să-l scoată la liman cu romanul „Curtea interioară”. O bună perioadă a fost prieten cu Pan Izverna, apoi cu Mircea Ciobanu. Despre cel din urmă notează câte ceva pe ici şi colo: „Mircea Ciobanu a fost, o spun cu toată convingerea, dintre atâţia amici de cursă lungă, marele meu prieten literar şi totodată omul providenţial pentru destinul meu de scriitor”... sau că era „un talent proteic, plurimorf,  o fire deschisă spre toate aspectele artei şi ale cunoaşterii, un renascentist, aş spune, cu convingere” şi că „pândea tot timpul ideile noi, sugestiile, simbolurile”. La apariţia „Blănii de viezure”, tot Mircea Ciobanu a fost cel care a ţinut să-l prezinte directorului editurii Cartea Românească pe atunci: Marin Preda. Cum viaţa are şi dezamăgiri, pe prietenul său de mai târziu, Dumitru Alexandru „tânăr poet proletar foarte talentat” l-au scos din scenă comuniştii, arestându-l pentru neadeziunea la linia lor. Ca de altfel, cum poţi lăuda în continuare un fost ministru de externe ca Ştefan Andrei (aşa cum a făcut-o Adrian Păunescu), când se cunoaşte ce i-a aruncat acesta în faţă lui Matei Călinescu? Toate aceste energii (acumulate-simţite-răspândite) din acele vremuri literare, constând în respingeri, apeluri, contestări, hărţuieli şi bătălii nemiloase, nu au fost decât un mare şi inutil consum de energie incredibil, până la urmă – concluzionează viitorul scriitor. Dar, chiar dacă i-ar da dreptate lui Malarme, Ion Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Asta, ca să putem justifica şi noi, fraza scrisă de Octavian Paler, cândva: „Eu nu vreau să mă scălâmbăi între ceea ce mi-e dat şi himere”.

luni, 20 august 2012

212. De veghe în lanul cu cărţi... (Aurel Anghel)



                        Memorii cu parfum de epocă

                                                          „Timpul în graba lui, ne fură, fără voia noastră, amintirile”
                                                                                                                            Aurel Anghel

   Cartea „Ştafeta modelelor. Promoţia 1955 a şcolii Pedagogice din Buzău”, ed. Omega, 2012 (400 pag.) – este cartea document a doi autori buzoieni: Aurel Anghel şi Ştefan Andrei. Pornită ca o confesiune, cartea lui A. Anghel şi Ş. Andrei, se transformă pe parcursul scrierii, într-un roman-document, pentru că Lumea care există în ea, îşi cere dreptul la cuprinderea ei într-o astfel de carte, pentru a cărei apariţie, scrisul acesteia nu a fost o sărbătoare continuă, ba din contră, a fost fructul unui imens efort. „În paginile ei, ce rememorează amintirile generaţiei de la mijlocul osedantului deceniu, se omagiază Şcoala, profesori şi elevi, o adevărată <universitas> prin solidaritatea lor întru promovarea ştiinţei de carte, a excelenţei didactice” (din „Cuvântul înainte” al prof. Constantin Coman, directorul actual al Liceului Pedagogic „Spiru Haret” Buzău). Scriitorul Aurel Anghel, se justifică (în „Prefaţă”) cu nobleţe, spunând că „a ţinut minte şi întâmplările cu alţii, cu dragii noştri profesori, dar şi cu dragii noştri colegi, care nu mai sunt”, considerând „o nobilă misiune”, efortul de a pune pe hârtie astfel de amintiri. „Promoţia 1955 campioana absolută a revederilor” cuprinde 20 de profesori, 8 învăţători şi alţi 5 de alte specialităţi (ingineri, contabili, director la Muzeul Petrolului etc...), dar cartea îi rememorează pe toţi cei 72 de elevi admişi în anul 1955 (clasele 1A şi 1B) din care 60 au fost înscrişi în ultimul an IV, iar 49 dintre ei au susţinut examenul de stat în vara anului 1955. Cea mai mare parte a cărţii o constituie cap. III „Promoţia 1955 are cuvântul” şi cuprinde mărturiile autobiografice, rememorări ale autorilor, confesiuni ale foştilor elevi, precum şi amintirile celor dragi şi apropiaţi din familiie acestora, iar în cazul celor dispăruţi: intervenţia autorilor şi amintirile soţiilor. Toate aceste însemnări personale, luate în ansamblu, devine creaţia din care omul care scrie, răzbate foarte puţin în acest mare roman-jurnal, autorii căutând să selecteze şi să refacă cu parfum de epocă, Lumea cu dramele ei (bucurii şi dezamăgiri) şi prin autenticitatea confesiunii să ofere cititorului originalitatea scrierii acestei cărţi unicat, iar specialiştilor să ofere date-document însoţite cu fotografii din sipetul personal despre atmosfera românească a învăţământului din anii 1950-1955 şi, mai apoi, cartea rămâne mărturia propriului elev asupra destinului său, transmis şi urmaşilor lui. Fiecare cuvânt rostit (într-o confesiune sau alta, a celor 54 elevi care se prezintă: singuri, ori sunt evocaţi post-mortem) îşi are greutatea sa. Spre exemplu: Andrei Gr. Ştefan, născut în Verneşti de Buzău, impresionează prin rememorarea unei copilării cu imagini apocaliptice, ca mai târziu, după terminarea şcolii să concluzioneze că „mai importantă a fost pregătirea pentru viaţă, modul de a ne integra în lumea satului, de a demonstra că învăţătorul este intelectualul la care sătenii apelează cu încredere, pentru soluţionarea problemelor multiple cu care se confruntă viaţa lor de zi cu zi”. Aurel Anghel, născut în Cocora de Ialomiţa, destramă de la început teoria unora, cum că, scrierea acestei cărţi ar fi „o rătăcire” şi pasiunea care l-a cuprins în elaborarea ei (strângerea de documente, trierea scrisorilor primite, redactarea lor, clasarea pe fişe şi dosare, etc...) nu are cum să nu sporească „amintirile şi dragostea dintre noi şi amintirile noastre” şi, cu siguranţă va fi citită de cei care sunt cuprinşi în ea, şi nu numai. Bănică Ghe. Nicolae e şarmant în amintirile proprii, evocate. Una dintre ele, cea în care colegii „şturlubatici”, i-au mâncat carnea din sarmalele primite de casă, elevului A. Anghel, lăsându-i doar foile de varză împăturite bine, spre necazul acestuia, rămâne proverbială, întrucât din această întâmplare i se va trage şi porecla de sărmăluţă a lui A. Anghel, pe toată vremea şcolii: „îmi amintesc cât ai fost de necăjit, cum plângeai la meditaţie, până ţi-a zis Dorel Stoicescu „Ia mai taci, măi sarma!, şi Sarma ai rămas, ce poreclă frumoasă...”. Iar în altă rememorare, acesta mai spune cum Aurel Anghel lua vioara şi le cânta colegilor, iar aceştia exersa dansul, în pregătirea întâlnirii cu colegele de la Pedagogica de fete de peste bulevard. Tot din această carte-document, mai aflăm cum un alt elev, Burlacu I. Traian, după ce a ieşit învăţător, l-a avut ca elev pe renumitul optzecist textualist Gheorghe Iova, scriitorul de mai târziu. Chiriţă I. Mircea (viitorul poet) face un elogiu profesorilor, vorbind despre: „blândul director” Nicolae Ţane, „calmul şi ironicul” Tiberiu Bordea, „înflăcăratul” George Beldescu, „sistematicul” Petre Cucu, „împătimitul de istorie” Traian Cristescu, „minuţiosul” Iancu Mihăilescu, „gospodarul” Costică Dumitrescu, „modesta domnişoară” Lucreţia Bogdănescu”, toate acestea constituind pentru generaşia 1955 „figuri luminoase şi repere la care m-am întors întotdeauna cu adâncă pietate”. Dudu I. C-tin Gheorghe uimeşte prin modestia sa: „nu-mi place să vorbesc despre mine, am dorit să trec neobservat...”, însă, cititorul trăieşte alături de realizările vieţii sale, fericirea pe care i-a dat-o destinul. Amintirile din şcoală pe care le evocă, devin acum poveşti cu feţi-frumoşi (profesorii) şi zâne (elevii), sub pana cu care îşi deapănă scriitura. Cititorul are ce afla, pentru că domnul Dudu are darul povestirii. La fel de minunat povesteşte şi Georgescu C. Ion, născut în satul Mlăjet din com. Nehoiu. Apoi, să-i amintim doar: pe Lăcătuş Ghe. Gheorghe, Liscă R. Coman, Livezeanu I. Niculaie, Manolache N. Iancu-Virgiliu, Mihăilă C. Ion, ş.a. - fiecare parcă aflat la ceas de bilanţ, încercând să-şi prezinte cât mai literar şi documentat, propria viaţă, aşa cum a fost. „Nu este uşor, nici simplu” – remarca unul dintre ei. Prin scrisul lor, autorii cărţii, ne reamintesc încă odată, cum copilăria este deja o ţară îndepărată, dar miracolul ei, ne arde sufletele ca o flacără vie. Fiecare confesiune (luată în parte) este o petrecere cu vorbe şi idei, iar aura cu care le îmbracă  „după redactarea lor” cei doi autori, nu-i decât lupta celui care a dorit să împace pe omul din Lumea de demult, cu omul care scrie toate acestea. Astfel, că şi noi, putem afirma (fără a ne tremura mâna cu care notăm aceste gânduri) că „Ştafeta modelelor” este în sine un model, şi credem – o carte unică (cu mărturii, documente, evocări şi fotografii de arhivă) în Istoria Şcolii Pedagogice din Buzău.